Fracturile la câini și pisici – diagnostic și tratament chirurgical

Fracturile reprezintă întreruperea continuității unui os și apar cel mai frecvent în urma traumatismelor, precum accidentele rutiere, căderile de la înălțime, loviturile sau alte accidente. Mai rar, o fractură poate apărea la nivelul unui os afectat de o boală preexistentă, situație în care vorbim despre o fractură patologică.

La câini și pisici, fracturile pot avea forme foarte diferite, de la leziuni simple, cu deplasare minimă, până la fracturi complexe, cominutive, articulare sau deschise. Alegerea tratamentului depinde de osul afectat, localizarea și configurația fracturii, gradul de deplasare, afectarea țesuturilor moi, vârsta și greutatea pacientului, precum și de eventualele leziuni asociate.

Obiectivul tratamentului este obținerea unei vindecări osoase corecte și recuperarea cât mai bună a funcției membrului afectat.

Cum recunoaștem o posibilă fractură?

În majoritatea cazurilor, fracturile membrelor determină apariția bruscă a durerii și a șchiopăturii după un traumatism. În funcție de severitatea leziunii, animalul poate evita complet sprijinul pe membrul afectat.

Semnele care pot indica prezența unei fracturi includ:

durere și sensibilitate locală;
imposibilitatea sau dificultatea sprijinului pe membrul afectat;
tumefierea zonei;
poziția sau mobilitatea anormală a membrului;
deformarea vizibilă a segmentului afectat;
prezența unei plăgi în apropierea focarului de fractură.

Manipularea repetată a membrului trebuie evitată până la evaluarea medicală, în special în cazul fracturilor instabile.

Când reprezintă o fractură o urgență?

Orice suspiciune de fractură necesită evaluare veterinară, însă anumite situații reprezintă urgențe majore.

Fracturile deschise

O fractură este considerată deschisă atunci când focarul de fractură comunică cu mediul exterior printr-o plagă. Osul nu trebuie neapărat să fie vizibil pentru ca fractura să fie considerată deschisă.

Aceste leziuni prezintă un risc crescut de contaminare, infecție și afectare a țesuturilor moi și necesită tratament cât mai rapid.

Traumatismele severe

În cazul animalelor implicate în accidente rutiere, căderi de la înălțime sau alte traumatisme importante, fractura vizibilă nu este întotdeauna problema cea mai urgentă.

Pot exista simultan hemoragii interne, traumatisme toracice, leziuni abdominale, traumatisme craniene sau alte leziuni care pot pune viața pacientului în pericol. Din acest motiv, stabilizarea și evaluarea generală a pacientului au prioritate înaintea tratamentului definitiv al fracturii.

De asemenea, fracturile asociate cu hemoragie importantă, afectarea circulației membrului sau leziuni neurologice necesită evaluare imediată.

Diagnosticul fracturilor

Diagnosticul începe prin evaluarea clinică a pacientului și examinarea regiunii afectate. În cazul traumatismelor importante, examinarea ortopedică este precedată de evaluarea stării generale și identificarea eventualelor leziuni care pot pune viața animalului în pericol.

Examenul ortopedic

Examinarea membrului permite localizarea leziunii și evaluarea durerii, deformării, stabilității și stării țesuturilor moi. Atunci când este necesar, sunt evaluate și circulația periferică și funcția neurologică a membrului afectat.

Evaluarea radiologică

Examenul radiologic reprezintă principala metodă de diagnostic a fracturilor.

În mod obișnuit sunt necesare radiografii realizate în cel puțin două incidențe, pentru a putea evalua corect:

localizarea fracturii;
configurația și numărul fragmentelor osoase;
gradul de deplasare;
implicarea unei articulații;
particularitățile osoase ale pacientului.

Radiografiile sunt importante nu doar pentru confirmarea diagnosticului, ci și pentru planificarea intervenției chirurgicale și alegerea metodei de stabilizare.

Tomografia computerizată (CT)

În anumite fracturi complexe, examinarea CT poate oferi informații suplimentare importante. Aceasta este utilă în special pentru fracturile articulare, fracturile pelvisului sau alte leziuni cu anatomie complexă, unde imaginile tridimensionale pot facilita planificarea tratamentului chirurgical.

Pentru majoritatea fracturilor oaselor lungi ale membrelor, radiografiile realizate corect oferă însă informațiile necesare stabilirii diagnosticului și planului terapeutic.

Tipurile de fracturi și alegerea tratamentului

Tipurile de fracturi

Fracturile pot avea configurații foarte diferite, iar identificarea corectă a tipului de fractură este importantă pentru alegerea metodei de tratament și a sistemului de stabilizare.

În funcție de configurația fracturii

În funcție de traiectul și numărul fragmentelor osoase, fracturile pot fi:

transversale – linia de fractură este aproximativ perpendiculară pe axul lung al osului;
oblice – linia de fractură traversează osul în unghi;
spiralate – apar de obicei prin forțe de torsiune și au un traiect elicoidal;
cominutive – osul este fragmentat în trei sau mai multe fragmente;
segmentare – există două linii distincte de fractură care izolează un segment osos intermediar.

Configurația fracturii influențează stabilitatea acesteia și tipul forțelor mecanice care trebuie controlate prin metoda de osteosinteză aleasă.

Fracturi închise și fracturi deschise

În cazul fracturilor închise, pielea și țesuturile care separă focarul de fractură de mediul exterior rămân intacte.

În cazul fracturilor deschise, focarul de fractură comunică cu exteriorul printr-o plagă. Aceste fracturi necesită o atenție deosebită din cauza contaminării și a riscului crescut de infecție.

Fracturile articulare

Atunci când linia de fractură se extinde la nivelul suprafeței articulare, refacerea cât mai precisă a anatomiei articulației devine deosebit de importantă. O incongruență articulară persistentă poate favoriza apariția ulterioară a modificărilor degenerative și a osteoartritei.

Fracturile la animalele în creștere

La câinii și pisicile tinere pot apărea fracturi care implică cartilajele de creștere (fizele). Aceste leziuni necesită o evaluare atentă deoarece afectarea zonei de creștere poate influența dezvoltarea ulterioară a osului.

Tratament conservator sau chirurgical?

Nu toate fracturile necesită intervenție chirurgicală. Alegerea tratamentului se face individual, în funcție de localizarea și configurația fracturii, stabilitatea acesteia, gradul de deplasare, vârsta și greutatea pacientului și starea țesuturilor moi.

Tratamentul conservator

În anumite situații, fracturile stabile sau cu deplasare redusă pot fi tratate prin imobilizare externă cu atelă, bandaj rigid sau alte sisteme de susținere.

Tratamentul conservator poate fi o opțiune mai ales în cazul anumitor fracturi situate distal la nivelul membrelor și la pacienții de talie mică sau aflați în perioada de creștere, cu condiția ca alinierea și stabilitatea fracturii să poată fi menținute corespunzător.

Nu orice fractură poate fi tratată eficient prin aplicarea unei atele sau a unui bandaj rigid. O imobilizare necorespunzătoare poate permite deplasarea fragmentelor, poate întârzia vindecarea sau poate determina consolidarea osului într-o poziție incorectă.

De asemenea, bandajele și atelele necesită controale periodice pentru identificarea precoce a eventualelor leziuni cutanate, puncte de presiune, edem sau deplasarea sistemului de imobilizare.

Tratamentul chirurgical al fracturilor

În fracturile instabile, deplasate, articulare sau în cele în care imobilizarea externă nu poate menține o poziție corespunzătoare a fragmentelor, este indicată de regulă stabilizarea chirurgicală – osteosinteza.

Principalele obiective ale tratamentului chirurgical sunt:

restabilirea alinierii corecte a osului;
obținerea unei stabilități suficiente a focarului de fractură;
păstrarea vascularizației și protejarea țesuturilor moi;
favorizarea vindecării osoase;
permiterea reluării cât mai precoce și controlate a funcției membrului.

Pentru stabilizare pot fi utilizate plăci și șuruburi, broșe centromedulare, șuruburi de compresie, cerclaje, fixatoare externe sau combinații ale acestora.

Alegerea implanturilor și a tehnicii chirurgicale nu se face după o metodă unică aplicabilă tuturor fracturilor. Fiecare caz necesită o planificare individuală, adaptată configurației fracturii și forțelor mecanice care acționează asupra osului respectiv.

În unele fracturi este necesară reconstrucția anatomică precisă a fragmentelor, în timp ce în fracturile cominutive complexe poate fi preferată conservarea vascularizației fragmentelor și stabilizarea segmentului osos fără manipularea excesivă a focarului de fractură.

Tehnici de stabilizare chirurgicală a fracturilor

Cum pot fi stabilizate chirurgical fracturile?

Există mai multe metode de osteosinteză, iar alegerea tehnicii depinde de osul afectat, localizarea și configurația fracturii, dimensiunea pacientului, calitatea osului și forțele mecanice care acționează asupra focarului de fractură.

În funcție de particularitățile fiecărui caz, implanturile pot fi utilizate individual sau în combinație pentru a obține stabilitatea necesară vindecării.

Plăci și șuruburi

Osteosinteza cu placă și șuruburi este una dintre cele mai utilizate metode pentru stabilizarea fracturilor la câini și pisici. Placa este fixată pe suprafața osului și asigură menținerea alinierii și stabilității fragmentelor pe durata procesului de vindecare.

În funcție de tipul fracturii și de obiectivul biomecanic urmărit, placa poate fi utilizată pentru compresie, neutralizare sau ca placă de tip bridging, fără reconstrucția individuală a tuturor fragmentelor unei fracturi cominutive.

Sistemele moderne de osteosinteză permit adaptarea dimensiunii și tipului implanturilor la particularitățile fiecărui pacient, de la pisici și câini de talie foarte mică până la câini de talie mare.

Broșe centromedulare

Broșele centromedulare sunt introduse în canalul medular al osului și oferă o bună rezistență împotriva forțelor de îndoire.

În anumite fracturi pot fi utilizate ca metodă principală de stabilizare, însă frecvent sunt asociate cu alte implanturi – plăci, cerclaje sau fixatoare externe – pentru a controla suplimentar rotația și celelalte forțe care acționează asupra focarului de fractură.

Asocierea unei broșe centromedulare cu o placă (plate-rod construct) poate fi deosebit de utilă în stabilizarea anumitor fracturi cominutive ale oaselor lungi.

Șuruburi de compresie și cerclaje

În fracturile cu o configurație favorabilă, fragmentele osoase pot fi fixate cu șuruburi de compresie (lag screws). Acestea permit comprimarea controlată a fragmentelor și pot fi utilizate individual sau în asociere cu o placă de neutralizare.

Cerclajele pot fi folosite în anumite fracturi oblice lungi sau spiralate, atunci când configurația fracturii permite aplicarea lor în condiții biomecanice corespunzătoare.

Atât șuruburile de compresie, cât și cerclajele sunt utilizate selectiv, în funcție de geometria fracturii și de stabilitatea care trebuie obținută.

Fixatoare externe

Fixatoarele externe stabilizează fragmentele osoase prin intermediul unor broșe sau pini fixați în os și conectați la exteriorul membrului printr-un cadru rigid.

Aceste sisteme pot fi utile în anumite fracturi deschise, fracturi asociate cu leziuni importante ale țesuturilor moi sau situații în care accesul repetat la plagă este necesar.

Configurația fixatorului poate fi adaptată tipului de fractură și dimensiunii pacientului, iar sistemul este îndepărtat după obținerea unei vindecări osoase suficiente.

Alegerea tehnicii de osteosinteză

Nu există un singur implant sau o singură tehnică potrivită pentru toate fracturile.

Planificarea intervenției urmărește obținerea unui echilibru între stabilitatea mecanică necesară vindecării și protejarea vascularizației osului și a țesuturilor din jur.

În fracturile simple poate fi urmărită reducerea și reconstrucția anatomică a fragmentelor. În schimb, în anumite fracturi cominutive, manipularea excesivă a fragmentelor poate compromite vascularizația acestora. În astfel de situații poate fi preferată o abordare biologică, prin care se restabilește lungimea și alinierea osului, păstrând pe cât posibil țesuturile și vascularizația focarului de fractură.

Tehnica de osteosinteză este astfel aleasă individual pentru fiecare pacient și pentru fiecare tip de fractură.

Recuperarea, vindecarea și posibilele complicații

Recuperarea după operația unei fracturi

Succesul tratamentului unei fracturi nu depinde doar de intervenția chirurgicală, ci și de respectarea indicațiilor în perioada de recuperare.

În primele zile după operație, principalele obiective sunt controlul durerii, protejarea plăgii chirurgicale și limitarea activității fizice. În funcție de tipul fracturii și de stabilitatea obținută, sprijinul controlat pe membrul operat poate fi permis și chiar încurajat progresiv.

Pe durata recuperării sunt importante:

restricționarea alergării, săriturilor și jocului;
plimbările controlate în lesă la câini;
protejarea plăgii și prevenirea linsului;
administrarea tratamentului prescris;
respectarea controalelor postoperatorii;
efectuarea radiografiilor de control la intervalele recomandate.

Reluarea activității normale se face progresiv și în funcție de evoluția clinică și radiologică a fracturii, nu doar în funcție de faptul că pacientul începe să folosească membrul.

Cum se vindecă o fractură?

După stabilizarea corespunzătoare, organismul începe procesul natural de reparare a osului. În funcție de tipul fracturii și de stabilitatea obținută, vindecarea poate avea loc prin formarea unui calus osos vizibil radiologic sau printr-un proces de vindecare osoasă directă, cu formare minimă de calus.

Timpul necesar consolidării diferă de la un pacient la altul și este influențat de vârstă, tipul și localizarea fracturii, vascularizația zonei, stabilitatea osteosintezei și starea generală a pacientului.

Animalele tinere au, în general, o capacitate de vindecare osoasă mai rapidă decât pacienții adulți sau vârstnici.

Radiografiile de control

Radiografiile efectuate după intervenție permit verificarea poziției fragmentelor și a implanturilor, iar examinările ulterioare sunt utilizate pentru evaluarea progresului vindecării osoase.

Decizia de creștere a nivelului de activitate se bazează pe evoluția clinică a pacientului și pe aspectul radiologic al fracturii.

Posibile complicații

Majoritatea fracturilor evoluează favorabil atunci când sunt stabilizate corespunzător și sunt respectate recomandările postoperatorii. Totuși, ca în cazul oricărei intervenții ortopedice, pot apărea complicații.

Acestea pot include:

infecția;
întârzierea consolidării osoase;
lipsa consolidării (non-union);
vindecarea într-o poziție incorectă (malunion);
migrarea, deformarea sau cedarea implanturilor;
osteomielita;
limitarea mobilității unei articulații;
apariția modificărilor degenerative după fracturile articulare;
tulburări de creștere în cazul fracturilor care afectează fizele la animalele tinere.

Restricționarea activității și respectarea controalelor postoperatorii sunt esențiale, deoarece pacientul poate începe să folosească membrul înainte ca osul să fie suficient de consolidat pentru a suporta activitatea fizică normală.

Implanturile trebuie îndepărtate după vindecare?

În majoritatea cazurilor, plăcile și șuruburile pot rămâne permanent dacă fractura s-a vindecat, iar implanturile nu produc probleme.

Îndepărtarea lor poate fi recomandată în anumite situații, de exemplu în cazul infecției, iritației țesuturilor, disconfortului asociat implantului sau altor complicații. Decizia se ia individual, după confirmarea vindecării osoase.