Luxația de patelă la câini și pisici
Introducere
Luxația de patelă este una dintre cele mai frecvente afecțiuni ortopedice ale genunchiului întâlnite la câini și poate apărea, mai rar, și la pisici. Afecțiunea se produce atunci când patela, cunoscută și sub denumirea de rotulă, se deplasează în afara șanțului osos în care ar trebui să alunece în timpul mișcării articulației.
În funcție de direcția în care se deplasează, luxația poate fi medială, către interiorul genunchiului, sau laterală, către exterior. Luxația medială este forma întâlnită cel mai frecvent, în special la câinii de talie mică.
Manifestările pot varia considerabil. Unii pacienți prezintă doar episoade scurte și ocazionale de șchiopătură, în timp ce în cazurile avansate patela poate rămâne permanent luxată, iar animalul poate avea dificultăți importante în utilizarea membrului.
Deși poate părea o problemă localizată exclusiv la nivelul rotulei, luxația de patelă este adesea asociată cu o aliniere anormală a întregului mecanism extensor al genunchiului și, în formele severe, cu deformări ale femurului sau tibiei. Din acest motiv, tratamentul trebuie stabilit individual, în funcție de gradul luxației, simptomele pacientului și modificările anatomice prezente.
Ce este patela și ce rol are?
Patela este un os de dimensiuni reduse, situat în partea anterioară a genunchiului. Aceasta este inclusă în tendonul mușchiului cvadriceps și alunecă într-un șanț aflat la extremitatea distală a femurului, denumit șanț trohlear.
Mușchiul cvadriceps, patela, ligamentul patelar și tuberozitatea tibială formează împreună mecanismul extensor al genunchiului. Prin intermediul acestui sistem, forța generată de musculatura coapsei este transmisă către tibie, permițând extensia articulației și susținerea membrului în timpul mersului.
Într-un genunchi normal, toate aceste structuri sunt aliniate, iar patela se deplasează stabil prin centrul șanțului trohlear atunci când animalul îndoaie sau întinde membrul.
Patela îndeplinește mai multe roluri importante:
- contribuie la extensia eficientă a genunchiului;
- protejează structurile din partea anterioară a articulației;
- reduce frecarea dintre tendon și femur;
- îmbunătățește eficiența mecanică a mușchiului cvadriceps;
- contribuie la stabilitatea articulației în timpul deplasării.
Atunci când alinierea mecanismului extensor este modificată sau structurile care mențin patela în poziție nu sunt suficient de eficiente, aceasta se poate deplasa în afara șanțului trohlear.
Ce înseamnă luxația de patelă?
Luxația de patelă reprezintă deplasarea parțială sau completă a patelei în afara șanțului trohlear al femurului.
Deplasarea poate apărea doar în anumite momente, de exemplu în timpul alergării sau al flexiei genunchiului, după care patela revine spontan în poziție. În alte cazuri, aceasta rămâne luxată pentru perioade mai lungi sau chiar permanent.
În funcție de direcția deplasării, luxația poate fi:
Luxație medială de patelă
Patela se deplasează către interiorul genunchiului. Este forma întâlnită cel mai frecvent, în special la câinii de talie mică și foarte mică.
Luxația medială este adesea asociată cu modificări de aliniere ale femurului, tibiei și mecanismului extensor. În formele avansate, membrul poate avea un aspect curbat, iar genunchiul și laba pot fi orientate anormal.
Luxație laterală de patelă
Patela se deplasează către exteriorul genunchiului. Este mai puțin frecventă, dar poate apărea atât la animalele de talie mică, cât și la câinii de talie mare.
Luxația laterală poate fi asociată cu anomalii de dezvoltare ale membrului, dar poate apărea și în urma unui traumatism care afectează structurile stabilizatoare ale patelei.
Luxația de patelă este doar o problemă a rotulei?
În majoritatea cazurilor de origine congenitală sau de dezvoltare, luxația de patelă nu este doar rezultatul unui șanț trohlear insuficient de adânc.
Patela reprezintă o componentă a unui sistem complex, iar poziția sa este influențată de direcția de tracțiune a mușchiului cvadriceps, de forma femurului, de orientarea tibiei și de poziția tuberozității tibiale, locul în care se inseră ligamentul patelar.
Luxația poate fi asociată cu una sau mai multe dintre următoarele modificări:
- deplasarea medială sau laterală a mecanismului extensor;
- poziționarea anormală a tuberozității tibiale;
- rotația tibiei;
- curbarea sau rotația femurului;
- deformări angulare ale membrului;
- șanț trohlear superficial sau aplatizat;
- contractura țesuturilor moi de pe partea spre care se luxează patela;
- slăbirea sau întinderea țesuturilor de pe partea opusă;
- modificarea axului de sprijin al membrului posterior.
Aceste modificări se influențează reciproc. Dacă patela nu alunecă normal prin șanțul trohlear în perioada de creștere, șanțul poate rămâne insuficient dezvoltat. În același timp, tracțiunea anormală exercitată asupra oaselor aflate în dezvoltare poate contribui la accentuarea deformărilor femurului și tibiei.
Din acest motiv, în cazul unui animal tânăr, luxația severă de patelă poate deveni progresiv mai complexă pe măsură ce pacientul crește.
De ce apare luxația de patelă?
Luxația de patelă poate avea două mecanisme principale de apariție:
Luxația congenitală sau de dezvoltare
În această situație, animalul se naște cu o predispoziție anatomică, iar luxația devine evidentă pe măsură ce membrul posterior se dezvoltă.
Termenul „congenital” nu înseamnă neapărat că patela este deja luxată și că problema este vizibilă imediat după naștere. La mulți pacienți, modificările devin evidente după câteva luni sau chiar mai târziu, odată cu creșterea și intensificarea activității fizice.
Afecțiunea poate fi determinată de o combinație de factori:
- predispoziție genetică;
- dezvoltarea anormală a femurului sau tibiei;
- alinierea incorectă a mușchiului cvadriceps;
- poziția anormală a tuberozității tibiale;
- șanț trohlear insuficient dezvoltat;
- dezechilibrul țesuturilor moi din jurul genunchiului.
Luxația de dezvoltare poate afecta un singur membru, însă la numeroși pacienți este prezentă la ambii genunchi. În cazurile bilaterale, proprietarul poate să nu observe o șchiopătură clară a unui anumit membru. În schimb, animalul poate prezenta un mers rigid, un mod neobișnuit de a alerga sau o reticență generală la efort.
Luxația traumatică
Luxația traumatică apare atunci când o forță externă suficient de mare determină deplasarea patelei și lezarea structurilor care o mențin în poziție.
Poate surveni în urma:
- accidentelor rutiere;
- căderilor de la înălțime;
- loviturilor puternice;
- prinderii sau răsucirii bruște a membrului;
- traumatismelor produse în timpul alergării sau jocului;
- altor traumatisme severe ale genunchiului.
În aceste situații, animalul poate prezenta șchiopătură apărută brusc, durere, inflamație și refuzul sprijinului pe membrul afectat.
Luxația traumatică trebuie diferențiată de o luxație de dezvoltare preexistentă, care devine simptomatică după un traumatism minor. Uneori, proprietarul observă problema pentru prima dată după o cădere sau o mișcare bruscă, însă examinarea ortopedică și radiografiile pot evidenția modificări anatomice mai vechi.
Ce animale sunt predispuse?
Luxația medială de patelă este întâlnită frecvent la câinii de talie mică și foarte mică, dar poate apărea la orice rasă.
Printre rasele la care este observată mai des se numără:
- Yorkshire Terrier;
- Chihuahua;
- Pomeranian;
- Caniche Toy și Pitic;
- Bichon;
- Shih Tzu;
- Pechinez;
- Cavalier King Charles Spaniel;
- Jack Russell Terrier;
Prezența unei predispoziții de rasă nu înseamnă că orice câine din aceste rase va dezvolta obligatoriu afecțiunea.
Luxația patelară poate apărea și la câinii de talie medie sau mare. La acești pacienți pot fi întâlnite atât luxații mediale, cât și laterale, uneori asociate cu deformări importante ale femurului sau tibiei.
Luxația de patelă poate apărea și la pisici?
Da. Luxația de patelă poate apărea și la pisici, însă este diagnosticată mai rar decât la câini.
La unele pisici, luxația este descoperită întâmplător în timpul examinării ortopedice și nu produce semne clinice evidente. Alte pisici pot prezenta:
- șchiopătură intermitentă;
- dificultăți la sărit;
- reducerea activității;
- reticență la urcarea pe mobilier;
- mers rigid;
- durere la manipularea genunchiului.
Pisicile tind să ascundă durerea și să își adapteze comportamentul, astfel încât simptomele pot fi mai puțin evidente decât la câini. Scăderea activității sau evitarea săriturilor nu trebuie interpretate automat ca efecte normale ale înaintării în vârstă.
Luxația de patelă poate afecta ambii genunchi?
Da. Luxația de dezvoltare este frecvent bilaterală, ceea ce înseamnă că poate afecta ambii genunchi.
Gradul luxației și intensitatea simptomelor nu sunt întotdeauna identice pe cele două membre. Un genunchi poate prezenta o luxație avansată și șchiopătură evidentă, în timp ce la celălalt patela poate fi instabilă fără să producă încă manifestări importante.
Din acest motiv, examinarea ortopedică trebuie efectuată întotdeauna comparativ, la nivelul ambelor membre posterioare, chiar dacă proprietarul observă o problemă doar la unul dintre ele.
Este luxația de patelă o afecțiune progresivă?
Evoluția diferă de la un pacient la altul. Luxațiile ușoare pot rămâne stabile perioade îndelungate și pot să nu producă simptome semnificative.
În alte cazuri, episoadele repetate de deplasare a patelei pot provoca:
- uzura progresivă a cartilajului articular;
- inflamație și durere;
- apariția artrozei;
- accentuarea instabilității;
- deteriorarea marginilor șanțului trohlear;
- contractura țesuturilor moi;
- modificarea sprijinului și a mersului;
- reducerea masei musculare a membrului afectat.
La animalele aflate în creștere, o luxație severă poate influența dezvoltarea femurului și tibiei, contribuind la accentuarea deformărilor membrului.
Nu orice luxație de patelă necesită automat intervenție chirurgicală, însă fiecare pacient trebuie evaluat individual și monitorizat în funcție de gradul luxației, vârstă, semnele clinice și evoluția în timp.
Manifestările clinice și diagnosticul luxației de patelă
Cum se manifestă luxația de patelă?
Semnele clinice diferă foarte mult de la un pacient la altul. Unele animale prezintă doar episoade ocazionale de șchiopătură, în timp ce altele dezvoltă dificultăți permanente de mers și deformări evidente ale membrelor posterioare.
În stadiile incipiente, proprietarii observă adesea că animalul ridică brusc unul dintre membrele posterioare pentru câțiva pași, după care revine la un mers complet normal. Acest episod apare deoarece patela se deplasează temporar în afara șanțului trohlear și revine ulterior spontan în poziția normală.
Pe măsură ce afecțiunea progresează, episoadele devin mai frecvente, iar timpul în care patela rămâne luxată crește. În formele severe, aceasta poate rămâne permanent deplasată, determinând șchiopătură continuă și afectarea funcției membrului.
Luxația de patelă - demonstrație teoretică
Luxația de patelă - demonstrație practică Orthocare
Ce simptome poate observa proprietarul?
Cele mai frecvente manifestări sunt:
- ridicarea bruscă a unui membru posterior pentru câțiva pași;
- revenirea spontană la mers normal după câteva secunde;
- mers „în trei picioare”, urmat de utilizarea normală a membrului;
- întinderea sau scuturarea membrului înainte ca animalul să continue deplasarea;
- șchiopătură intermitentă sau permanentă;
- dificultăți la alergare;
- ezitare la urcarea sau coborârea scărilor;
- dificultăți la sărit;
- oboseală mai rapidă în timpul plimbărilor;
- rigiditate după perioade de repaus;
- reducerea masei musculare a coapsei;
- durere în cazurile avansate sau atunci când este prezentă artroza.
La animalele cu luxații severe, mersul poate deveni caracteristic, cu membrele posterioare orientate anormal și cu dificultăți evidente în timpul deplasării.
De ce apare șchiopătura doar uneori?
Aceasta este una dintre cele mai frecvente întrebări adresate de proprietari.
În luxațiile ușoare, patela se poate deplasa doar în anumite momente, de exemplu în timpul alergării, al schimbării bruște a direcției sau al flexiei genunchiului. După câțiva pași, aceasta revine spontan în șanțul trohlear, iar mersul redevine complet normal.
Din acest motiv, mulți proprietari ajung la consultație spunând că animalul „șchiopătează doar din când în când” sau că „merge normal aproape tot timpul”.
Pe măsură ce luxația devine mai instabilă, episoadele apar mai frecvent și durează mai mult, iar în formele avansate șchiopătura poate deveni permanentă.
Cum evoluează boala în timp?
Evoluția depinde de gradul luxației, vârsta pacientului și modificările anatomice existente.
În formele ușoare, semnele clinice pot rămâne stabile ani de zile.
În alte situații, luxațiile repetate pot produce:
- deteriorarea progresivă a cartilajului articular;
- inflamația articulației;
- dezvoltarea osteoartritei;
- accentuarea instabilității patelei;
- agravarea deformărilor osoase la animalele aflate în creștere;
- scăderea progresivă a funcției membrului.
Tratamentul instituit la momentul potrivit poate limita aceste modificări și poate îmbunătăți semnificativ confortul și funcția membrului.
Gradele luxației de patelă
Luxația de patelă este clasificată în patru grade, în funcție de stabilitatea patelei și de ușurința cu care aceasta poate fi deplasată sau readusă în poziția normală.
Gradul luxației reprezintă doar unul dintre criteriile utilizate pentru alegerea tratamentului. Decizia terapeutică se bazează întotdeauna și pe intensitatea șchiopăturii, durerea prezentă, vârsta pacientului, nivelul de activitate și modificările anatomice asociate.
Gradul I
Patela se află în poziție normală și poate fi luxată manual în timpul examinării ortopedice, însă revine imediat în șanțul trohlear după încetarea presiunii.
Caracteristici:
- patela este stabilă în majoritatea timpului;
- șchiopătura este absentă sau apare foarte rar;
- articulația funcționează aproape normal;
- modificările osoase sunt minime sau inexistente.
Mulți pacienți cu luxație de gradul I nu necesită intervenție chirurgicală imediată, ci monitorizare periodică și reevaluare dacă apar simptome.
Gradul II
Patela luxează spontan în timpul mersului sau poate fi luxată ușor la examinare și rămâne deplasată până când revine spontan sau este repoziționată manual.
Caracteristici:
- episoade repetate de șchiopătură;
- ridicarea membrului pentru câțiva pași;
- revenire spontană la mers normal;
- uzură progresivă a cartilajului în timp;
Nu toate luxațiile de gradul II necesită intervenție chirurgicală. Totuși, atunci când pacientul prezintă șchiopătură frecventă și durere tratamentul chirurgical poate fi recomandat.
Gradul III
Patela este luxată permanent, însă poate fi repoziționată manual. După eliberare, aceasta luxează din nou.
Caracteristici:
- șchiopătură evidentă;
- utilizare redusă a membrului;
- deformări osoase deja prezente în multe cazuri;
- dezvoltarea artrozei este frecventă;
- modificări importante ale alinierii mecanismului extensor.
Majoritatea pacienților cu luxație de gradul III necesită tratament chirurgical.
Gradul IV
Patela este luxată permanent și nu poate fi readusă manual în poziția normală. Acesta reprezintă cel mai sever grad al afecțiunii.
Caracteristici:
- deformări importante ale femurului și tibiei;
- mers sever afectat;
- dificultăți majore în utilizarea membrului;
- contracturi ale țesuturilor moi;
- osteoartrită avansată în multe cazuri.
Aceste cazuri necesită întotdeauna tratament chirurgical complex, iar uneori este necesară combinarea mai multor tehnici ortopedice pentru corectarea deformărilor existente.
De ce gradul luxației nu este suficient pentru stabilirea tratamentului?
Două animale diagnosticate cu același grad de luxație pot avea manifestări clinice complet diferite.
De exemplu, un câine cu luxație de gradul II poate prezenta doar episoade rare de șchiopătură și poate avea o calitate excelentă a vieții. În schimb, un alt pacient cu același grad poate șchiopăta zilnic, poate prezenta durere și poate dezvolta rapid modificări degenerative ale articulației.
Din acest motiv, recomandarea tratamentului nu se bazează exclusiv pe gradul luxației, ci pe evaluarea completă a pacientului.
În cadrul consultației ortopedice sunt analizate:
- frecvența șchiopăturii;
- nivelul durerii;
- vârsta pacientului;
- gradul luxației;
- stabilitatea genunchiului;
- prezența deformărilor osoase;
- existența artrozei;
- nivelul de activitate al animalului;
- eventualele afecțiuni ortopedice asociate.
Cum se stabilește diagnosticul?
Diagnosticul luxației de patelă este stabilit în principal prin examenul ortopedic.
În majoritatea cazurilor, medicul veterinar poate identifica luxația prin palparea genunchiului și evaluarea modului în care patela se deplasează în timpul flexiei și extensiei articulației.
Evaluarea clinică permite stabilirea:
- tipului luxației (medială sau laterală);
- gradului luxației;
- stabilității patelei;
- gradului de durere;
- eventualelor modificări ale mersului;
- prezenței atrofiei musculare.
Ce rol au radiografiile?
Radiografiile sunt foarte importante în evaluarea completă a pacientului, chiar dacă luxația poate fi diagnosticată clinic.
Acestea permit:
- evaluarea alinierii membrului posterior;
- identificarea deformărilor femurului sau tibiei;
- aprecierea gradului de osteoartrită;
- identificarea eventualelor fracturi asociate;
- planificarea intervenției chirurgicale;
- evaluarea poziției implanturilor după operație.
În cazurile complexe, radiografiile sunt indispensabile pentru alegerea tehnicii chirurgicale adecvate.
Patelă - aspect normal
Luxație medială de patelă
Luxație laterală de patelă
Este necesar un examen CT?
Majoritatea pacienților pot fi diagnosticați și tratați pe baza examenului clinic și a radiografiilor.
Totuși, în cazurile severe, în special atunci când există deformări importante ale femurului sau tibiei, examinarea CT poate oferi informații suplimentare privind gradul rotațiilor și deformărilor osoase.
Aceste informații pot fi utile pentru planificarea osteotomiilor corective și a altor proceduri reconstructive complexe.
Pot exista și alte afecțiuni ale genunchiului?
Da. Luxația de patelă nu apare întotdeauna ca o afecțiune izolată.
La unii pacienți pot fi identificate și alte leziuni ortopedice, cele mai importante fiind:
- ruptura ligamentului încrucișat cranial;
- osteoartrita;
- leziunile cartilajului articular;
- deformările femurului și tibiei;
- instabilitatea cronică a articulației.
Identificarea tuturor acestor modificări este esențială pentru alegerea celui mai potrivit plan de tratament și pentru obținerea unui rezultat chirurgical cât mai bun.
Tratamentul luxației de patelă
Se poate trata fără operație?
Nu toate cazurile de luxație de patelă necesită intervenție chirurgicală imediată. Alegerea tratamentului depinde de gradul luxației, frecvența șchiopăturii, nivelul durerii, vârsta pacientului și modificările anatomice existente.
În cazul unor pacienți cu luxație de gradul I sau al unor luxații de gradul II cu manifestări clinice foarte reduse, medicul veterinar poate recomanda monitorizarea evoluției și tratament conservator.
Este important de înțeles că tratamentul conservator nu poate corecta poziția anormală a patelei și nici deformările anatomice existente. Scopul acestuia este reducerea durerii, menținerea mobilității și încetinirea progresiei modificărilor degenerative.
Tratamentul conservator poate include:
- controlul greutății corporale;
- evitarea supraponderalității;
- exercițiu fizic moderat și regulat;
- evitarea săriturilor repetate și a efortului excesiv;
- programe de fizioterapie și recuperare medicală;
- administrarea antiinflamatoarelor atunci când sunt necesare;
- utilizarea suplimentelor pentru susținerea sănătății articulare, în cazurile selectate;
- monitorizarea ortopedică periodică.
La animalele tinere aflate în perioada de creștere, reevaluările periodice sunt importante deoarece modificările anatomice se pot accentua odată cu dezvoltarea scheletului.
Când este recomandată intervenția chirurgicală?
Tratamentul chirurgical este recomandat atunci când luxația produce durere, afectează mersul sau există riscul apariției unor modificări articulare permanente.
Operația este luată frecvent în considerare atunci când pacientul prezintă:
- episoade repetate de șchiopătură;
- șchiopătură permanentă;
- durere la nivelul genunchiului;
- limitarea activității fizice;
- luxație de gradul II asociată cu semne clinice importante;
- luxații de gradul III sau IV;
- deformări progresive ale membrului;
- modificări degenerative ale articulației;
- afectarea calității vieții.
În multe situații, intervenția este recomandată înainte ca modificările degenerative să devină severe. Tratamentul precoce poate reduce progresia artrozei și poate oferi o recuperare funcțională mai bună.
În ce constă operația?
Un aspect foarte important este faptul că nu există o singură operație standard pentru luxația de patelă.
Fiecare pacient prezintă modificări anatomice diferite, iar tratamentul trebuie adaptat în funcție de cauza instabilității.
În majoritatea cazurilor, intervenția chirurgicală presupune combinarea mai multor tehnici ortopedice, fiecare având rolul de a corecta o componentă diferită a afecțiunii.
Obiectivele intervenției sunt:
- repoziționarea patelei;
- realinierea mecanismului extensor;
- stabilizarea articulației;
- corectarea deformărilor anatomice atunci când acestea sunt prezente;
- prevenirea reluxării;
- reducerea durerii și îmbunătățirea funcției membrului.
Cele mai utilizate tehnici chirurgicale sunt:
Adâncirea șanțului trohlear (Trohleoplastia)
În multe cazuri, șanțul trohlear este insuficient de adânc pentru a menține patela stabilă în timpul mișcării.
Trohleoplastia are rolul de a recrea un șanț suficient de profund, fără a compromite cartilajul articular.
Cele mai utilizate tehnici sunt:
- trohleoplastia în pană (Wedge Recession);
- trohleoplastia în bloc (Block Recession).
În ambele variante, cartilajul articular este păstrat și repoziționat după remodelarea osului subcondral, ceea ce permite păstrarea unei suprafețe articulare funcționale.
Scopul acestei proceduri este de a oferi patelei un ghidaj stabil în timpul flexiei și extensiei genunchiului.
Trohleoplastia (etapa I) - evidențierea șanțului trohlear
Trohleoplastia (etapa II) - adâncirea șanțului trohlear
Trohleoplastia (etapa III) - șanțul trohlear după adâncire
Transpoziția tuberozității tibiale
La numeroși pacienți, problema principală nu este doar șanțul trohlear, ci direcția anormală în care este trasă patela de către mecanismul extensor.
În aceste situații este necesară repoziționarea tuberozității tibiale, locul unde se inseră ligamentul patelar.
Procedura presupune:
- osteotomia controlată a tuberozității tibiale;
- deplasarea acesteia până la obținerea unei alinieri corecte;
- fixarea în noua poziție cu broșe Kirschner și bandă de tensiune sau cu alte sisteme de osteosinteză, în funcție de dimensiunea pacientului și particularitățile cazului.
Prin această tehnică, direcția de tracțiune a mușchiului cvadriceps este readusă cât mai aproape de axul normal al membrului.
Echilibrarea țesuturilor moi
Instabilitatea patelei este influențată și de structurile moi care înconjoară articulația.
Pe partea spre care se luxează patela, capsulele și retinaculii sunt adesea contractați, în timp ce structurile de pe partea opusă sunt întinse și insuficient de rezistente.
Pentru restabilirea echilibrului pot fi efectuate:
- eliberarea structurilor contractate;
- imbricarea capsulei articulare și a retinaculului de partea opusă;
- reconstrucția unor structuri ligamentare, atunci când este necesar.
Aceste proceduri completează celelalte tehnici și contribuie la menținerea patelei în poziția corectă.
Osteotomiile corective
În luxațiile severe, în special cele de gradul III și IV, simpla adâncire a șanțului trohlear și transpoziția tuberozității tibiale pot fi insuficiente.
În aceste cazuri pot exista deformări importante ale femurului sau tibiei, care modifică axul membrului și favorizează reluxarea patelei.
Pentru corectarea acestor deformări pot fi necesare osteotomii femurale sau tibiale, urmate de stabilizarea cu plăci și șuruburi.
Aceste intervenții sunt rezervate cazurilor complexe și necesită o planificare ortopedică atentă, bazată pe examenul clinic și investigațiile imagistice.
De ce sunt combinate mai multe tehnici?
Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări pe care le primesc proprietarii.
Luxația de patelă nu apare, de regulă, dintr-o singură cauză.
De exemplu:
- un șanț trohlear superficial favorizează ieșirea patelei din poziția normală;
- o tuberozitate tibială poziționată incorect modifică direcția de tracțiune a ligamentului patelar;
- contractura țesuturilor moi împiedică menținerea patelei în poziția corectă;
- deformările femurului sau tibiei modifică întregul ax al membrului.
Corectarea unei singure componente poate să nu fie suficientă pentru obținerea unui rezultat stabil pe termen lung.
Din acest motiv, planul operator este personalizat pentru fiecare pacient, iar chirurgul combină tehnicile necesare în funcție de modificările identificate în timpul evaluării preoperatorii și al intervenției chirurgicale.
Recuperarea și prognosticul
Cum decurge recuperarea postoperatorie?
Recuperarea după intervenția pentru luxația de patelă este progresivă și depinde de severitatea afecțiunii, vârsta pacientului, tehnicile chirurgicale utilizate și respectarea recomandărilor postoperatorii.
Un pacient la care au fost efectuate doar proceduri asupra țesuturilor moi și o trohleoplastie poate avea o evoluție diferită față de un pacient la care s-a realizat și transpoziția tuberozității tibiale sau o osteotomie corectivă a femurului ori tibiei.
În majoritatea cazurilor, animalele încep să sprijine membrul operat în primele zile după intervenție. Utilizarea membrului poate fi inițial limitată, iar mersul se îmbunătățește treptat pe măsură ce durerea și inflamația se reduc.
Respectarea perioadei de repaus și a programului de recuperare este esențială. Reluarea prea rapidă a activității poate favoriza deplasarea implanturilor, afectarea osteotomiilor, reluxarea patelei sau întârzierea vindecării.
Revenirea la activitatea normală
După confirmarea unei evoluții favorabile, plimbările pot fi prelungite gradual, iar exercițiile pot deveni mai solicitante.
Revenirea la alergare, joacă liberă și sărituri se face treptat. În cazurile simple, funcția membrului se poate îmbunătăți semnificativ în primele 6–8 săptămâni, dar recuperarea completă poate necesita câteva luni.
În cazurile severe, mai ales atunci când au fost necesare osteotomii corective sau existau deformări importante ale membrului, recuperarea poate fi mai lentă.
Este necesară fizioterapia?
Fizioterapia poate avea un rol important în recuperarea după operația pentru luxația de patelă.
Aceasta poate contribui la:
- menținerea mobilității genunchiului;
- reducerea rigidității;
- stimularea sprijinului pe membrul operat;
- refacerea masei musculare;
- îmbunătățirea coordonării și echilibrului;
- reducerea perioadei de recuperare funcțională.
Programul trebuie adaptat fiecărui pacient și modificat progresiv în funcție de evoluție.
Exercițiile efectuate prea devreme sau prea intens pot afecta vindecarea. Din acest motiv, fizioterapia trebuie realizată sub îndrumarea medicului veterinar sau a unui specialist în recuperare veterinară.
Ce rol are greutatea corporală?
Menținerea unei greutăți corporale optime este importantă atât înainte, cât și după intervenția chirurgicală.
Excesul ponderal crește solicitarea asupra genunchiului și poate:
- accentua durerea;
- întârzia recuperarea;
- favoriza progresia artrozei;
- suprasolicita membrul operat;
- crește presiunea asupra genunchiului opus.
În cazul animalelor supraponderale, scăderea controlată în greutate poate îmbunătăți confortul și rezultatul funcțional pe termen lung.
Care este prognosticul după operație?
Prognosticul este în general favorabil, în special atunci când intervenția este realizată înainte de apariția unor deformări osoase severe sau a unei artroze avansate.
Majoritatea pacienților obțin:
- reducerea sau dispariția șchiopăturii;
- îmbunătățirea stabilității genunchiului;
- o utilizare mai bună a membrului;
- creșterea nivelului de activitate;
- reducerea episoadelor de durere;
- îmbunătățirea calității vieții.
Rezultatul depinde de mai mulți factori:
- gradul luxației;
- vârsta pacientului;
- durata afecțiunii;
- severitatea deformărilor;
- gradul de osteoartrită;
- prezența altor leziuni ale genunchiului;
- tehnicile chirurgicale utilizate;
- respectarea restricțiilor postoperatorii;
- participarea la programul de recuperare.
Pacienții cu luxații de gradul I sau II și fără modificări degenerative importante au, în general, o recuperare mai rapidă. Cazurile de gradul III sau IV pot necesita intervenții mai complexe, iar revenirea la o biomecanică perfect normală nu este întotdeauna posibilă.
Obiectivul principal este obținerea unui membru stabil, funcțional și confortabil.
Poate patela să se luxeze din nou după operație?
Reluxarea este posibilă, dar riscul poate fi redus prin identificarea și corectarea tuturor componentelor anatomice care contribuie la instabilitate.
Reluxarea poate apărea atunci când:
- deformările osoase sunt foarte severe;
- realinierea mecanismului extensor este incompletă;
- țesuturile moi rămân dezechilibrate;
- pacientul reia activitatea prea devreme;
- apare o complicație la nivelul implanturilor;
- vindecarea osoasă este întârziată;
- genunchiul suferă un nou traumatism.
O ușoară instabilitate palpabilă nu înseamnă întotdeauna că intervenția a eșuat. Rezultatul trebuie evaluat în funcție de mers, durere, stabilitatea funcțională și calitatea vieții pacientului.
Ce se întâmplă dacă luxația de patelă nu este tratată?
Nu toate luxațiile netratate se agravează în același ritm. Unele forme ușoare pot rămâne stabile și pot produce manifestări minime pe termen lung.
Totuși, atunci când luxația este simptomatică sau se produce frecvent, deplasarea repetată a patelei poate deteriora progresiv articulația.
În timp pot apărea:
- eroziuni ale cartilajului patelar și trohlear;
- inflamație articulară cronică;
- osteoartrită;
- durere persistentă;
- șchiopătură din ce în ce mai frecventă;
- reducerea masei musculare;
- limitarea activității;
- agravarea deformărilor la animalele tinere;
- contracturi ale țesuturilor moi;
- suprasolicitarea celuilalt membru posterior.
Odată apărută, osteoartrita nu poate fi eliminată complet prin intervenție. Operația poate restabili stabilitatea și poate reduce durerea, însă modificările degenerative deja instalate pot continua să influențeze articulația.
Monitorizarea pe termen lung
După încheierea recuperării, majoritatea pacienților pot reveni la o viață activă. Totuși, genunchiul trebuie monitorizat în timp, mai ales dacă la momentul intervenției existau deja modificări degenerative.
Pentru protejarea articulației sunt recomandate:
- menținerea unei greutăți corporale optime;
- activitate fizică regulată și controlată;
- evitarea suprasolicitărilor bruște;
- evaluare veterinară dacă reapare șchiopătura;
- controlul artrozei, atunci când este necesar;
- examinarea periodică a genunchiului opus.
În cazul luxației bilaterale, celălalt genunchi poate deveni simptomatic ulterior, chiar dacă inițial nu producea dificultăți evidente.